A doua plecare din Rai

Inteligența artificială nu este doar următorul instrument creat de om. Ea poate marca începutul unei noi etape în istoria cunoașterii. Pentru prima dată, omul construiește o inteligență căreia îi poate încredința o parte din propria sa căutare. De aceea, întrebarea esențială nu este cât de inteligentă va deveni mașina, ci ce va însemna să fii om atunci când o parte din drumul către cunoaştere va fi parcurs împreună cu ea.

Raiul nu a fost niciodată un loc geografic. A fost, înainte de toate, o stare a cunoașterii. În Rai, omul nu trebuia să caute adevărul prin observație, măsurare și demonstrație. Exista o apropiere nemijlocită între om și Dumnezeu, o stare care nu avea nevoie să transforme existența într-o problemă pentru a o putea contempla. Gnoza păstrează, în limbajul ei tainic, memoria acestei aspirații: dorința omului de a trece dincolo de informație, către adevărul care nu doar se află, ci se trăiește și îl transformă pe cel care îl caută.

Prima plecare din Rai, poate fi înțeleasă și ca o ruptură a acestei stări. Din clipa în care omul nu mai primește adevărul în mod nemijlocit, începe lunga lui călătorie prin lume. Privește cerul, măsoară materia, inventează limbajul, scrie, construiește, formulează legi și teorii. Civilizația însăși poate fi privită ca o uriașă încercare de a recompune, prin inteligență, ceea ce omul a pierdut prin despărțire.

Astăzi omul a inventat inteligența artificială. După mii de ani în care și-a extins inteligenţa prin scris, vederea prin instrumente, forța prin mașini și puterea de calcul prin computere, el începe să extindă chiar procesul prin care caută și organizează cunoașterea. AI-ul primește de la om memoria acumulată a civilizației și, asemenea unei oglinzi uriașe, îi întoarce ceea ce omul însuși a pus în ea, reorganizând răspunsurile şi sporind viteza de cunoaştere.

Aici se află însă adevărata primejdie a celei de-a doua plecări din Rai. Nu faptul că mașina ar putea ști prea mult, ci faptul că omul ar putea înceta să mai caute. Dacă prima cădere a fost despărțirea de cunoașterea nemijlocită, a doua ar putea fi renunțarea voluntară la propria căutare, în clipa în care omul va confunda răspunsul primit cu adevărul înțeles.

Inteligența artificială ne poate spune tot mai bine cum funcționează lumea. Dar între „cum” și „de ce” rămâne o prăpastie pe care niciun algoritm nu o poate umple prin simplul fapt că are acces la mai multe date. Poate analiza religiile, poate compara filosofiile, poate descrie experiența umană și poate construi argumente despre cunoaştere, dar sensul existenței nu este o informație ascunsă într-o bază de date. Este întrebarea în fața căreia omul pune la îndoială propria sa existenţă.

Și mai există o limită, poate cea mai importantă: diferența dintre bine și rău. Inteligența artificială poate învăța legile morale,  poate compara sisteme etice și poate calcula consecințele unei alegeri. Dar din faptul că poate descrie binele nu rezultă temeiul pentru care binele trebuie ales. Din calcul nu se naște obligația de a spune adevărul, de a fi drept, de a cruța o viață sau de a iubi. Mașina poate participa la raționamentul moral, dar nu trebuie să devină autoritatea ultimă care hotărăște ce merită iubit, ce trebuie apărat și ce trebuie refuzat ca rău.

Aici începe teritoriul credinței. Nu ca adversar al științei și nici ca refugiu în fața necunoscutului, ci ca recunoaștere a faptului că existența are întrebări pe care inteligența le poate cerceta fără să le poată transforma în răspunsuri ultime. Pentru omul credincios, sensul nu este produs de inteligență, iar binele nu este rezultatul unui calcul. Ele se raportează la Dumnezeu, la libertatea omului și la responsabilitatea lui.

Poate că aceasta este adevărata probă pe care ne-o aduce inteligența artificială. Nu dacă vom reuși să construim o inteligență mai puternică decât noi, ci dacă vom avea înțelepciunea de a nu-i încredința ceea ce ne face oameni. Putem să-i dăm calculul, memoria și explorarea lumii. Putem să-i cerem să meargă acolo unde mintea noastră ajunge greu sau poate nu va ajunge niciodată. Dar nu-i putem da în locul nostru sensul existenței și nici libertatea de a hotărî ce este bine și ce este rău.

A doua plecare din Rai nu se va produce atunci când mașina va ști mai mult decât omul. Se va produce în clipa în care omul va ști atât de multe prin mașină, încât va uita să mai întrebe pentru ce trăiește. Aşa cum adevărata întoarcere nu înseamnă să recuperăm cunoașterea pierdută și nici să ajungem să știm totul, ci să ne amintim că există un Adevăr în fața căruia inteligența trebuie să se oprească și omul să se plece.

Ca oameni, vom putea privi mai adânc în materie, mai departe în univers, vom putea construi mașini care să lege într-o clipă ceea ce generații întregi au avut nevoie de secole ca să descopere. Și totuși, după ce o să depăşească aceste bariere, omul va rămâne singur în fața întrebării care nu poate fi calculată: pentru ce există lumina? 

Poate că acesta este adevăratul hotar al celei de-a doua plecări din Rai. Nu marginea inteligenței, ci marginea sensului. Iar dacă omul va avea înțelepciunea să nu confunde harta cu ținta, răspunsul cu adevărul și puterea cu înțelepciunea, atunci, după ce va ajunge până la capătul Universului, va putea încă să ridice privirea dincolo de el, acolo, în locul în care toate întrebările omului se întâlnesc cu tăcerea şi unde nu îl așteaptă încă un algoritm, ci Dumnezeu.